Tu nu vei muri niciodatăTu nu vei muri niciodată
Trăieşti şi înfloreşti prin florile sădite de tine
Şi prin seminţele lor purtate de vânt
Printre pomii plantaţi de mine.
Nici eu nu voi muri decât foarte puţin
Până când voi nflori ca şi tine
Eu în fiecare pom
Ce îşi trimite rădăcinile
Din ce în ce mai adânc
Precum aceştia plantaţi de tata
Şi pomii înalţi de salcâm.
Aceştia care trimite umbra lor deasă
Peste praful încins de la drum.
Chiar dacă florile tale
Se-ascund de-atâta căldură
Ele se răcoresc la umbra pomilor mei
Şi-apoi tu nu vei muri niciodată
Pentru că şi mâinile tale
Au cărat găleţile pline cu apă
La fiecare pom plantat în curtea
Nici prea mare dar atâta de dragă
Şi de aceea noi nu vom muri niciodată.
Cât florile sădite de tine si pomii noştri
La rădăcina cărora ai cărat găleţile cu apă
Vor fi în picioare şi merii şi prunii
Alunii, caişii şi via, salcâmii
Şi-n ei vor cânta păsările mari şi mici
Iar toamna cu brume uscate şi reci
Se vor cuibări ai ghicit...lăstunii
Şi din nou cu primăverile timpurii
Odată ce seva începe divina lucrare
Vom fi ce-am fost, stăpânii
Cu chipuri de flori.
2 iulie 2008-
Eu nu mă mai sperii de moarteDecând mi-am luat eterna revedere de la tine
Şi sărutul buzelor tale uşor culorate
Mi-a rămas ca o amprentă,
Eu nu mă mai sperii de moarte!
Şi chipul tău senin, neînchipuit de frumos
Pe care însăşi ea, moartea cotoroanţă şi rea
Nu l-a putut deloc urâţii,
Mă face să cred că eram un fricos.
Dar de acum nu mai am
De ce să mă sperii de moarte,
Nu am decât să nu mi-o doresc.
Mă speriam când eram copil
Şi auzeam dangătul clopotului din sat
Şi bogetul femeilor în cimitir:
Ioane, Gheorghe, Florico, cui ne-ai lăsat?
Dar şi mai târziu m-am speriat
Când tata s-a sfârşit în braţele mele
Atunci când mama bolnavă la pat
Icoană în braţe n-a luat
Eu nu mi-o doresc dar,
Nici nu mă mai sperii de ea
Mă sperii de lumea aceasta-ncrezută şi rea.
O lume pe care nu o-nţeleg de ce m-aşteaptă
Să mă doboare dacă nu,
Voi face ce îşi doreşte ea
Şi căreia-i spun să mă lase,
Până ce rana să-mi sece
Că numai atunci îmi va trece;
Când o să fiu în scriu ca şi tine
Şi-mi va săruta mâna uscată şi rece.
Şi numai atunci are să le fie şi lor bine
Când preotul satului toacă
Şi ei vor păşi prin grădină cu flori
Dar sigur pe nimeni, n-au să mai vadă
Cu lacrimi fierbinţi şi glas înfundat
Va fi prea târziu, prea târziu, voi fi îngropat.
3 iulie 2008
Etichete: poeme neterminate
